Postul și dragostea de aproapele

10 februarie 2018

Indiferent dacă trăiești în lume, în mari aglo­me­rații urbane sau în adâncul deșertului, ­­ mereu sunt valabile două principii în jurul cărora gravitează întreaga viață: ascultarea de Dumnezeu și atenția la aproapele. Evanghelia este limpede, cât se poate de limpede aici. Când a fost întrebat de un învățător de lege care este cea mai mare poruncă, imgDomnul i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 37-39). Aceste două porunci sintetizează Legea și învățătura profeților. Domnul Hristos merge mai departe și dă apăsat o singură poruncă: „Aceas­ta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (In. 15, 12). Iar porunca aceasta este întărită prin viața Sa: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

Rar de tot suntem în situația extremă de a fi nevoiți să facem alegeri de viață și de moarte în raport cu cei de lângă noi. Cel mai adesea suntem nevoiți să purtăm un război de uzură, cu decizii mici pe care trebuie să le luăm în fiecare zi. Nici o victorie nu este definitivă și nici o înfrângere nu este totală. Părinții pustiei își trăiesc viața cu multă intensitate și își supraveghează mișcările sufletului. Ceea ce pot ei să ofere este un ghid, valabil în orice context, pentru că este construit conștient de dubla poruncă a dragostei față de Dumnezeu și față de oameni.

Pentru asceții din deșert nevoința era un lucru cât se poate de serios, capital. Viața lor, mai ales în anii de început, era punctată de post și rugăciune. Uneori se putea întâmpla să fie dificil de găsit un echilibru între asceză și porunca dragostei, mai ales atunci când cele două păreau că merg una împotriva celeilalte. Avva Matoes a fost întrebat de un frate: „Mă frământă un lucru: ce să fac dacă un frate vine în vizită sau în zi de post, sau dimineața?” Răspunsul avvei a fost clar: „În loc să te frămânți, mai bine mănânci împreună cu fratele. Așa faci bine! Dar, dacă mănânci singur, fără să aștepți pe nimeni, atunci faci voia ta”.

Frământările sunt adesea sterile și este preferabilă acțiunea în detrimentul ruminației constante ale acelorași gânduri. Fratele încearcă să găsească o soluție pentru o situație ipotetică, iar avva Matoes înțelege că dragostea pentru aproapele concret este superioară unor principii abstracte. Acțiunile noastre sunt modulate în funcție de întâlnirile de fiecare zi. Dar faptul că este posibil să renunți la post pentru o întâlnire, pentru a împlini porunca dragostei și a ospitalității nu înseamnă că se poate renunța cu totul la post sau la asceză.

Putem vedea la Părinții pustiei un relativism bun, în sensul în care legea căreia i se supun este la rândul ei supusă poruncii universale a dragostei. La toți marii asceți găsim aceeași libertate față de lege, ca un semn al maturității duhovnicești. Relativismul acesta ascunde însă un pericol, cu privire la care avertizează avva Matoes. Libertatea față de lege poate să devină prilej pentru exercitarea voii proprii, ceea ce pe tărâm duhovnicesc este ucigător.

Florin CREȘTINUL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *