Sica – Sabia emblemă a geto-dacilor nemuritori (1)

21 martie 2016

Cunoscută și ca Arma ascunsă, redutabila sabie încovoiată a dacilor, alături de credinţa neclintită a luptătorului dac ce murea cu zâmbetul pe buze, au fost elementele ce au făcut să tremure multe armate şi popoare. De aceea poate stau şi astăzi mărturie, în marmură sau porfir, statuile mândre de daci, ridicate de către imperiul roman, spre gloria unui popor pe care l-au admirat, un popor cu oameni zeloşi şi nemuritori, poporul geto-dac.

La sfârşitul Epocii Bronzului, acum cinci-șase milenii, oamenii au început să fabrice arme din cupru şi bronz – la început – apoi de fier, pentru a se apăra de fiarele sălbatice sau a rezolva diferite tipuri de conflicte individuale sau tribale, compensând neajunsurile lor fizice şi sporind astfel forţa de reacţie. Sabia, cu forma sa de frunză de salcie, a fost mult timp favorită în lupta corp la corp, dovedindu-se net superioară celorlalte arme. Numele de sabie vine din cuvântul de sorginte protoindoeuropeană „saer”, cu înţeles de „a răni”, „a tăia”. Săbiile de fier au început să fie folosite la început în arealul locuit de către Geții de Aur (zona tracică, celtică şi greco-macedoneană). Cercetările arheologice efectuate în ultimile zeci de ani pe tot cuprinsul Geto-Daciei, respectiv la Coţofeneşti, Sprâncenata, Bâzdâna, Popeşti, Bucureşti, Crăsani, Cârliomăneşti, Bărboşi, Piatra Neamţ, Brad, Răcătău, Poiana, Racoş, Pecica, Cugir, Băniţa, Căpâlna, Tilişca, Piatra Craivii, dar şi în alte localităţi, au adus noi şi importante informaţii legate de metalurgia fierului la acest popor. Cele mai vechi piese din acest metal descoperite pe aceste meleaguri au fost datate ca aparţinând perioadei Hallstatt A, respectiv secolului 12 î.Hr. În secolele 3-2 î.Hr. se constată o înmulţire considerabilă a cuptoarelor de redus minereu de fier pe întreaga arie de locuire a strămoşilor noştri, satisfăcându-se sica-asa-daastfel cu prisosinţă necesarul intern de obiecte din fier al întregii comunităţi. Ca urmare a acestui fapt apar în săpăturile arheologice numeroase depozite de unelte şi arme din fier. Şeful şantierului arheologie din Munţii Orăştiei (ORA-ŞTIE sau „Ştie-ora”; Timpul momentului tainic al cataclismului planetar metamorfozant), profesorul Ioan Glodariu, în anul 1995 a dat spre studiu un cui de fier dacic descoperit în sanctuarul de la Racoş, regretatului profesor şi cercetător basarabean Andrei Vartic (1948-2009). În urma analizelor efectuate la Institutul Metalurgic din Leningrad (Sankt Petersburg), dar şi la Moscova, de către o echipă coordonată de către academician Sergiu Rădăuţanu şi formată din profesorul Gh. Kiosse, doctor Galina Volodin, prof. Daria Grabco, C. Posteuca, N. Malcovici şi I. Androni, s-a constatat că acest cui dacic vechi de 2000 de ani, care refuză să ruginească, este creat din alfa-fier pur în procent de 99,97%, fiind asemănător în componenţa sa cu enigmaticului stâlp de fier de la Delphy, dar şi cu un disc din acelaşi metal descoperit în Mongolia şi datat în sec.IX. Acelaşi cercetător asiduu al civilizaţiei dacice, Andrei Vartic, descoperă o lupă din acelaşi fier pur la Peştera Bodii, în România, dar şi alte calupuri de fier de 40 de kilograme, datând din perioada în care în Imperiul roman asemenea clipe de fier create în cuptoarele fierarilor romani nu depăşeau 25 de kilograme. Astfel de dovezi certifică calitatea metalului din care erau făurite aceste arme încovoiate, ca Falxul sau Daka, paloşul curb al armatei dace.

Simbolul misterios al sabiei „întoarse” dacice are de-a face cu un mesaj de taină care se reflectă și în alte simboluri precum căciula dacică specifică cu vârful întors, lupoaica dacică (zisă romană) care întoarce capul (lupul are gântul fix; nu întoarce capul decât cu corp cu tot) spre gemenii pe care îi crește (planeta care ne „naște” și „crește”, dar va „mușca” din noi, la ceas de cataclism planetar) și sceptrul-toiang-cârjă regală cu cap de pasăre cu cioc întors (a Zeului Ptah, Moșul, Zeul Mumie – „Cel care vede ca o pasăre”; aflat în simbolistica Egiptului antic, dar și pe cnemidele ritualice ale principilor geți – Biserica Valahă Egipteană). Forma sabiei emblemă a armatei geto-dace era și literă în alfabetul secret zalmoxian (Litera Dumnezeului Dacic), numindu-se „Thotymoș” („Totu-i Moș”; cu sens de „Totul este tradiție”, sau „Tot ce a fost va mai fi”, „Coada sau cârligul – ciocul nu ne lasă”). Acest alfabet – transmis din anul 466 d. Hr., graţie Cosmografiei cavalerului Aethicus Donares (cel care a făcut o călătorie în jurul lumii, la acea vreme, înainte de Columb sau vikingi) – era folosit doar „sub jurământ“, numai în şcolile Zalmoxianismului şi numai de către Cavalerii Zalmoxianismului (Danubieni), în scrieri cu profund caracter secret, mistic și iniţiatic. În popor cunoștințele se trasmiteau preponderent în mod oral, „spre a nu se lenevi memoria colectivă“ și a se respecta Marea Lege a Uitării. Cataclismul planetar era explicitat prin „Războiul din cer”, iar planeta-cometa care se repezea spre Pământ părea înarmată cu un paloș de foc. Aceasta (sau „acesta”) a devenit Zeul războiului sau Planeta Paloș (numită de greci și Pallas Atena). Herodot (IV, 62) spune că sciții (urmași ai Geților de Aur) îl adorau pe Ares (Marte) și îl reprezentau printr-un iatagan de fier. Îi aduceau sacrificii umane și răspândeau sânge pe iatagan. Solinus a scris despre aceiași sciți în a sa „Polyhistor” (trad. A. Golding, 1587, cap.23): „Zeul acestui popor este Marte; în loc de imagini, ei adorau săbiile.” Săbiile încovoiate care arar pe Monumentul de la Adamclisi erau dedicate Zeului Ares, cel fără de chip, care apare la partea superioară a monumentului (reprezentau „semnătura” zeului). Praful roșu intrat în atmosfera planetei noastre în acea perioadă era considerat „rugină” a paloșului sau sângele rezultat în urma bătăliei cerești a zeilor.

Această armă – seceră fiind o armă a zeilor, pentru prima dată este menționată ca fiind folosită în lupta crâncenă dintre zei în lucrarea „Teogonia” („Genealogia divină”) a lui Hesiod, scriitor originar din Askara, o localitate din Grecia centrală, în secolul al VIII-lea î.Hr. Autorul ne povestește că Geea, supărată pe Uranus cu care avea deja multe progenituri zeiești, „a dat formă unei mari seceri și le-a destăinuit planul dragilor ei fii”, ca „păcătosul tată” să fie pedepsit pentru „murdarele-i mârșăvii”: să-i taie lui Uranus organele genitale, punând astfel capăt pornirilor lui sexuale neînfrânate. Dar „frica i-a cuprins pe toți”; și numai „marele Cronos cel rău, a avut curaj”. În aceeași „Teogonie” mai apare și o bătălie între Zeus și zeul-șarpe Typhon, în care iese învingător Zeus. Celelalte scrieri grecești („Historia” lui Herodot; „Iliada” lui Homer; „Odele” lui Pindar din Teba) afirmă că aceasta, menționată de Hesiod, a fost doar lupta finală, ea fiind precedată de altele, în care Zeus fusese lovit cel dintâi. Inițial, Zeus a luptat cu Typhon de aproape, folosind secera specială pe care i-o dăduse mama lui pentru „fapta rea”, căci urmărea să-l castreze și pe Typhon. Dar Typhon l-a prins pe Zeus în plasa lui, i-a smuls secera din mână și i-a tăiat cu ea tendoanele de la mâini și de la picioare. După aceea l-a lăsat pe Zeus neputincios, cu tendoanele retezate într-o peșteră, dar zeii Aegipan și Hermes l-au găsit și l-au vindecat, acesta reluând lupta inițială. Folosită la emasculare sau la retezarea tendoanelor, sabia-seceră își dovedește eficacitatea și în lupta dintre zei, dar și în lupta dintre oameni.

Clemens Flavius Alexandrinul ţine să menţioneze că: „Tracii au inventat aşa-numita „harpe”. Este un cuţit mare, încovoit… din care s-a dezvoltat arma naţională a dacilor – Falx Dacica – sabia încovoiată.” (Stahlin, II, p. 49);(15). Falxul a apărut din această „Harpe” sau „Romphaya Tracică”, ca o sabie lungă şi curbată, ascuţită pe partea concavă, uneori prevăzut cu şanţuri pentru scurgerea sângelui şi având ataşat un mâner lung de lemn sau os ce putea fi apucat cu ambele mâini.

Unii specialiști susțin faptul că sabia incovoiata („falx dacica”) nu este derivată din „rhomphaia” tracică. Ambele arme albe ar fi însă evoluții ale unor arme curbe utilizate în zona Balcanilor, de tip „machaira”, rezultate în urma evoluției unor seceri – unelte în seceri – arme. Armele curbe au o evoluție foarte sinuoasă în toate civilizațiile antichității, de la cuțitele și secerile de silex, până la „kopis”-ul grecesc, „sappara” asiriană sau „kopesh”- ul egiptean. Între toate acestea, au apărut și armele curbe geto-daco-trace, al căror vârf tehnologic a fost „Falx dacica” sau „Harpia”.

Posibil ca această armă să fie inspirată de gheara încovoiată și nemiloasă a Mamei Gaya Vultureanca, simbolul ceresc al geților pe care îl vom întâlni mai apoi și pe blazoanele Basarabilor din toate Valahiile europene. Ca și emblema basarabă cu pajura sau Gaya Vultureanca (Pasărea cu corn din Tezaurul de la Agighiol, sau Coifurile cu ochi ale Oamenilor Vultur – Cei ce văd ca pasărea), care a trecut peste milenii neschimbată, așa și simbolul spadei curbate a geto-dacilor a apărat fruntariile timp îndelungat. Aceasta a mai fost numită și „Harpie” de la numele Harpiilor cerești (23; 24; 25 și 26). Referirile din mitologia greacă fac trimitere la divinitățile feminine numite Harpii, ca monștrii aparținînd generației divine primordiale, cea de dinaintea Olimpienilor atât de cunoscuți. La început au fost cunoscute doar două, apoi numărul lor sporește la trei. Numite și „Hoții”, ele apar descrise în versiuni timpuri ale mitologiei grecești ca fecioare foarte frumoase și înaripate. Mai târziu, din motive necunoscute, ele au devenit monștri înaripați, cu chipuri de femei bătrâne și urâte, cu corp de pasăre, cu gheare ascuțite și încovoiate. Se spune că miroseau îngrozitor și erau veșnic flămânde. Cele trei harpii îi atacau pe troienii care acostau din cauza furtunii în Insulele Strofade (insule mici, nelocuite aflate în Marea Ionică). În concluzie, atacul harpiilor poate întruchipa simbolic acțiunea devastatoare a viciilor și a răutății umane, sau atacul devastator al cataclismului ceresc. Despre o femeie care este rea și hrăpăreață se spune și în ziua de astăzi că este o adevărată harpie. Harpiile erau declarate ca fiice ale lui Thaumas și ale oceanidei Elektra, iar într-o altă variantă apăreau ca fiicele lui Poseidon și ale Geei. Se spune că, din porunca Herei, ele au spurcat bucatele ce se aflau în fața nefericitului rege Phineus. Acesta, pentru a scăpa de ele, a cerut ajutorul boreazilor Zetes și Calais, care le-au biruit și le-au pus pe fugă. Ele intervin la un moment dat și în legenda regelui Pandareos, răpindu-i acestuia fetele. Harpiile erau cele care răpeau copiii și sufletele morților, așa că erau reprezentate cărând oameni spre lumea subterană, pedepsindu-i sau torturându-i. Cei care erau luați de harpii nu mai erau văzuți niciodată. Harpiile erau și personificări ale vânturilor de furtună. Numele lor erau: Aello, Celaeno și Ocypete. Una dintre ele s-a unit cu zeul Zefir și a dat naștere celor doi cai divini și iuți ca vântul ai lui Ahile: Xanthos și Balie. „Harpii” era și numele unui trib carpic (C-harpic, C-harpații – Munții Carpați (Munții Harpiilor, ai Ghiaurilor (Cei cu ghiare)) de origine geto-dacă, care în secolele II-III e.n. locuia la nord de gurile Dunării, în zona dintre Prut şi Nistru. Ptolemeu vorbeşte în Geografia sa chiar de un „oraş Harpis”. Prezenţa unei populaţii getice în această regiune, respectiv carpi sau harpi, este atestată şi arheologic de ceramica descoperită într-o serie de morminte din zona amintită.

 Gral-col(r) conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *