Tracii, barbarii care au uimit lumea antică: 20 de lucruri despre obiceiurile ciudate ale poporului dispărut

30 noiembrie 2015

Tracii au reprezentat una dintre marile populaţii ale Antichităţii, potrivit istoricilor, însă rămăşiţele culturii acesteia nu au fost suficient explorate. Obiceiurile ciudate ale triburilor tracice, care au stăpânit ţinuturi din sud-estul Europei, au fost relatate de numeroşi istorici greci şi latini.

 Limba şi obiceiurile tracilor, unul dintre marile popoare ale Antichităţii, au dispărut, însă despre înfăţişarea şi modul de viaţă al lor au vorbit numeroşi autori antici. Mărturiile păstrate până în prezent îi prezintă pe traci ca pe un popor numeros, care ocupa ţinuturile Europei de Est şi ale Peninsulei balcanice, format din triburi cu obiceiuri ciudate.

1 Cât de mare a fost poporul tracilor

Istoricul elen  Herodot afirma că neamul tracilor era în vremea sa cel mai numeros din lume, după cel al inzilor, iar triburile tracilor, în număr de peste 100, aveau obiceiuri asemănătoare. „Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru nu este cu putinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi şi de acei care locuiesc la nord de crestonai”, afirma Herodot.

2 De unde provine numele Tracia

Potrivit istoricilor, tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciţia Minor, Sarmaţia, Bythinia, Mysia, Macedonia, Panonia şi în alte regiuni din Balcani şi din Anatolia. Istoricul latin Arian, care a trăit în secolul al doilea, afirma că tracii sunt nu numai europeni, ci şi asiatici. De asemenea, susţinea că numele Traciei provine de la o nimfă. „Arian povesteşte că o nimfă numită Thrace, pricepută la descântece şi farmece, putea să îndepărteze relele sau să le atragă asupra cuiva, cum se povesteşte despre Medeea, Agamede sau prea cunoscuta Circe. De la numele Thrace s-a numit şi ţara cunoscută, numită odinioară”, informau scrierile lui Arian.

3 Sacrificii umane

Tracii obişnuiau să sacrifice prizonierii de război unor zeităţi. „Tracii apsintieni, prinzându-l pe Oibazos (n.r. comandant persan), care fugise în Tracia, îl jertfiră lui Pleistoros, un zeu local, aşa cum era la ei datina, iar tovarăşii săi au fost ucişi într-alt chip”, informa Herodot. Alţi autori antici susţineau că tracii îl venerau pe Ares (Marte) ca zeu al războiului şi îi ofereau jertfe umane.

4 Cum se echipau tracii de luptă                                                                               

646x404Tracii luptau având pe cap căciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici şi, deasupra, mantale lungi, împestriţate. Purtau încălţăminte şi pulpane făcute din piele de căprioară. Erau înarmaţi cu suliţe, scuturi uşoare, săbii mici, informa Herodot. Plutarh a trăit între anii 46 şi 120 şi a relatat, în lucrarea biografică Vieţi Paralele despre modul în care arătau războinicii traci. „În prima linie de luptă mergeau tracii, despre care se zice că îngrozeau numai cu înfăţişarea lor – nişte bărbaţi înalţi având drept arme nişte scuturi strălucitoare şi cnemide (n.r. apărători de picioare) bine închise şi fiind îmbrăcaţi cu tunici negre. Ei agitau pe umărul drept săbii de fier cu două tăişuri, lungi şi grele, ţinându-le ridicate în sus”, afirma Plutarh, descriind armata lui Perseu. 

5 Zilele albe şi zilele negre ale tracilor

Phylarchos a răit în secolul III î- Hr. şi este autorul unui tratat de istorie. Relata despre un obicei care exista atât la sciţi, cât şi la traci:

„Zenob – zi albă: Phylarchos spune că sciţii, înainte de a se culca, îşi aduc tolba şi, dacă s-au întâmplat că au petrecut ziua aceea fără supărări, aruncă în tolbă o pietricică albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba şi i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietricele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun că ziua albă ne vine din tolbă. Şi Meneandru afirmă cî în Leucadia ziua bună se numeşte zi albă”.

6 Tracii dispreţuiau viaţa

Solinus a trăit în secolul al treilea şi a relatat despre obiceiurile tracilor, în volumul Culegere de fapte memorabile, pentru care a folosit informaţii transmise de Plinius cel Bătrân.

  „Barbarii traci au un dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite. La cei mai mulţi naşterile sunt însoţite de plânsete şi chiar părintele primeşte plângând pe copilul nou-născut; dimpotrivă, înmormântările sunt atât de vesele încât pe răposaţi îi însoţesc cu manifestări de bucurie”, relata Solinus.

7 Tracii se mândreau cu numărul mare de soţii

646x404 (1)Potrivit istoricului latin Gaius Iulius Solinus, bărbaţii din Tracia se făleau cu cu numărul femeilor şi socoteau lucru de cinste să aibă multe soţii.     „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi, după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile oferite; iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor soţii cu care se mărită”, afirma Solinus.    

 Şi autorul latin Pomponius Mela relata despre obiceiul scoaterii la vânzare a fetelor de măritat. „Ele nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate sau vândute cu zestre. Se face într-un fel sau în altul după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie”.

8 Tracii şi cannabisul

„În ţara lor creşte cânepa, care seamănă nespus cu inul, numai că este mai groasă şi mai înaltă. Creşte de la sine şi semănată. Iar din ea tracii îşi fac îmbrăcăminte, foarte asemănătoare cu cea din in. Când nu eşti bun cunoscător nu poţi să îţi dai seama dacă aceste haine sunt din in sau din cânepă. Omul care n-a văzut niciodată cânepa va crede că haina este făcută din in”, afirma Herodot.     „În timpul prânzului soţii înconjură vetrele, aruncă în foc sămânţă din buruienile pe care le au şi, după ce sunt loviţi de mirosul acestora, cu simţurile amorţite, simt o veselie asemănătoare cu beţia”, afirma Solinus.      „La unii traci folosirea vinului este necunoscută, dar la ospeţe aruncă în focurile în jurul cărora se şade seminţe, al căror miros provoacă o veselie asemănătoare cu beţia”, informa Pomponius Mela.

9 Tracii luau, nu ofereau

Tucidide s-a născut în anul 460 î. Hr. şi a fost autorul Istoriei războiului peloponesiac. A relatat despre obiceiurile tracilor din vremea regelui Sitacles, al triburilor odrisilor.    „La odrisi, spre deosebire de Imperiul persan, era statornicit obiceiul pe care îl întâlnim şi la ceilalţi traci de a primi mai degrabă de a da. Era la ei o mai mare ruşine să nu dai când ţi se cere, decât cerând să nu capeţi. Este adevărat însă că ei, datorită puterii lor, traseră foloase mai mari de pe urma acestui obicei. Căci nu era posibil la ei să izbuteşti ceva fără daruri”, relata Tucidide, arătându-se uimit de bogăţia tracilor.

10 Tracii, înţelepţi sau naivi
Valerius Maximus a trăit în secolul I d. Hr. şi este autorul operei Fapte şi cuvinte vrednice de luare aminte, afirmă despre tracică „pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările. Fără poveţele învăţaţilor, el a văzut bine adevărata stare a condiţiei noastre umane. Polyainos a trăit în secolul al doilea şi este autorul scrierii Stategemata, în care menţionează mai multe relatări despre traci. Într-una vorbeşte despre cum unele triburi au fost puse sub ascultare de un preot.    

 „În Tracia se aflau triburile cebrenilor şi sicaboilor. La aceştia era obiceiul să fie comandanţi de oşti preoţii zeiţei Hera. Se găsea la ei un preot şi comandant numit Cosignas. Tracii nu-l ascultau. Cosignas adună o mulţime de scări mari de lemn, le puse cap la cap şi se pregătea să urce la cer, pentru a învinui pe traci, în faţa Herei, că nu se supun. Cum sunt ei fără minte şi prostănaci, tracii se temeau ca nu cumva comandantul lor să se urce la cer. Ei îl rugară şi îi jurară ascultarea în toate câte va porunci”.

11 Credinţa în nemurire

646x404 (2)Pomponius Mela a trăit în prima jumătate a secolului I şi a relatat despre traci în opera Descrierea Pământului. Afirma că ţinuturile locuite de traci erau sărace, neroditoare şi friguroase, iar numărul bărbaţilor îl depăşea cu mult pe cel al femeilor. „Tracia este locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite. Unii cred că sufletele celor ce mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii cred că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite. Alţii cred că sufletele lor mor negreşit, însă este mai bine aşa decât să trăiască. De aceea la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii, dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”, afirma Pomponius Mela.

12 Soţiile se luptau la moartea soţilor

Geograful latin menţiona că femeiel tracilor nu avea o fire slabă, ci îşi doreau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie îngropate împreună cu aceştia.           „Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are are moravurile şi conduita cea mai bună, iar cea care învinge în această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să se liniştească la aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre aşti dacă acela permite căsătoia. Dacă nu se dă o luptă, nu are loc o plată. Le aşteaptă pe femei peţitorii”, informa Pomponius Mela, în opera sa Descrierea Pământului.

13 Tatuajele tracilor

Clearh din Soloi a trăit în secolul IV î. Hr. şi a relatat despre originea tatuajelor purtate de traci: „Nevestele sciţilor au tatuat trupurile femeilor trace – ale acelor traci care locuiesc în vecinătate la vest şi nord – făcând un desen cu ace. De aceea, după mulţi ani, femeile trace care fuseseră batjocorite au şters urma nenorocirii lor într-un fel special gravând desene şi pe restul pielii, pentru ca semnul insultei şi al ruşinii ce se aflau pe ele, să fie socotit că intră în desenul ornamental şi să şteargă ocara prin calificativul de podoabă“. Dyon Chrysostomos, în lucrarea sa „Discursuri”, vorbeşte despre tatuajul făcut de triburile trace, în special de femei cu fierul înroşit în foc, prin arderea sucesivă a pielii„Ai fost vreodată în Tracia? N-ai văzut oare acolo femeile libere pline de semne făcute cu fierul roşu şi care cu atât au mai multe semne şi mai variate cu cât se arată a fi mai nobile şi din părinţi mai de ispravă?”.

„Nu-i lăudăm nici pe traci, care până astăzi îşi tatuează femeile ca să-l răzbune pe Orfeu”, afirma Plutarh.

14 Femeile, socotite sclave sexuale

Filosoful Heraclid din Pont, care a trăit la mijlocul secolului al IV-lea î. Hr., a prezentat modul neobişnuit de viaţă familială al tracilor.

„Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au şi 30 de soţii. Ei le folosesc ca pe nişte sclave. Au legături trupeşti cu numeroase femei şi se unesc cu ele pe rând. Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu care a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ. Dacă vreuna dintre femei este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ce au primit pentru ea. Căci oamenii îşi mărită fetele în schimbul unui preţ. La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celalelte lucruri”, informa Heraclid din Pont, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei R.P.R. – 1964).

15 Tracii şi băutura                                                                                                                                      

Istoricul antic Claudius Aelianus relata că despre traci s-a dus vestea că sunt grozav de beţivi. „Ba şi-au mai atras învinuirea că la ospeţe, în faţa oaspeţilor, este îngăduit să bea în sănătatea femeilor, fiecare pentru cine doreşte, chiar dacă nu este femeia lui. „Tracii beau vin neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire“, afirma istoricul elen Platon. Dionis, zeul petrecerilor şi al viţei de vie, era venerat de traci.

16 Unii traci se fereau de legături trupeşti şi de carne

Strabon afirma că unii dintre traci, misii, „se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie”, informa autorul elen.

17 Discipolii lui Zamolxis

Hallancios a trăit în prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr. şi a relatat despre credinţele tracilor în nemurire şi despre învăţăturle primite de la Zamolxis. „Hallancios, în Obiceiuri barbare zice că Zamolxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El spunea că nici el nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ apoi, dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor a trăit în ea. Iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea”.

18 Scrierea la traci

Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie că „se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoştea scrierea. Ba încă toţi barbarii ce locuiau în Europa socoteau a fi o mare ruşine să folosească scrisul. Cei din Asia, după cum se spune, îl folosesc într-o mai mare măsură”. Dar tot el adaugă: „aceste informaţii le spune Androtion, dacă el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoaşterea scrisului şi lipsa de învăţătură a tracilor”.

19 Tracii şi sufletul

Platon oferă, în opera sa Charmides, o mostră a înţelepciunii tracilor:

„Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec. Eu l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că medicii greci aveau dreptate să cuvânteze aşa cum v-au arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de ingrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg, ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflet înţelepciunea”.

20 Cel mai sângeros ritual                                                                                                                                                              

Herodot relata despre modul în care tracii şi mai ales geţii îşi sacrificau semenii zeităţii Zamolxis, ritualul sângeros de trimitere a solului: „câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor.

 Istoricul Ioan Horaţiu Crişan afirma, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor”, apărut la Editura Albatros, Bucureşti, în 1986, că geto-dacii au fost un popor tracic, care făcea parte din marea familie indoeuropeană. Istoria lor de început s-a desfăşurat paralel cu istoria generală a tracilor, fără ca între ei şi celelalte neamuri tracice să existe vreo diferenţiere, iar individualizarea geto-dacilor s-a produs la sfârşitul primei epoci a fierului, susţinea istoricul.

  Gral-col(r)conf univ dr ec Mihai Florin NAHORNIAC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *