Vin vechi în burdufuri noi

11 aprilie 2014

Nu este greu să-mi dau seama că în România de azi trăiesc un mare risc: să cred că aşezarea vieţii mele ţine doar de eficienţa sistemului, de condiţiile acestei societăţi. Cu alte cuvinte, încep să aştept totul de la o instanţă anonimă, imperfectă şi prea omenească. Totodată, îmi dau seama că intru într-un automatism care, încet-încet, depărtează inima mea de simţirea prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu. De aici, se ridică o întrebare decisivă: „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?“. Fiecare dintre noi trebuie să răspundă, după măsura vieţii sale. Convingerea mea este că se pot pierde două lucruri esenţiale vieţii. Pe de o parte, învăţăm să nu mai aruncăm ancora nădejdii noastre dincolo de această lume şi tocmai de aceea simţim în toată vremea sufocarea şi stresul unei vieţi lipsite de sens. Pe de altă parte, uităm să mai mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne dăruieşte.

În această lume, Hristos rămâne singurul temei al vieţii noastre, El Care ne-a poruncit: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“. Părintele Rafail Noica ne aminteşte că Hristos nu trimite la o biruinţă pe care El o va realiza în viitor, ci ne spune că „biruinţa este deja câştigată de două mii de ani“. Oare de ce ne lăsăm tot mai puţin cuprinşi de taina lui Dumnezeu, care se lucrează în lume şi, foarte concret, în viaţa noastră? Încrezându-ne în noi înşine, păşim pe căile vieţii, dar nu observăm reperele acestui itinerar. Fără acestea, cununa biruinţei poate rămâne departe de noi, iar efortul nostru, zadarnic. Aceste repere spirituale ne călăuzesc spre Ţinta cea de sus şi, hrănind vocaţia sfinţeniei, nu lasă loc rătăcirilor. Pragmatici, noi căutăm cu privirea doar evidenţele realităţii, iar taina o lăsăm altora… Semn al slăbirii experienţei duhovniceşti, raportarea noastră la Dumnezeu devine tot mai artificială, iar sufletul nostru, un instrument atât de fin, dar uitat aşa, neacordat. Oare cum să reaprindem văpaia vie a iubirii noastre, pentru că aici suferim?   Să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni 4, 1-7 şi la înţelesul pildei samarineanului milostiv. Ascultând cuvântul, să ni-l facem al nostru, pentru că aşa vom cunoaşte voia lui Dumnezeu, Cel Care ne vorbeşte şi ne arată drumul. Astfel, vinul cel vechi al Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi ni se toarnă în burdufuri noi, pentru zidirea şi mângâierea noastră. Gustând – din îndemnul psalmistului – mierea cunoaşterii lui Dumnezeu, cea descoperită prin Scripturi, şi respirând aerul tare al teologiei Sfinţilor Părinţi, nu putem uita că suntem o verigă în lanţul Predaniei Bisericii lui Hristos, ca unii care se împărtăşesc de tainele Bisericii, dar le şi transmit generaţiei care vine. Scriindu-le odinioară creştinilor din Efes, Sfântul Pavel ne vorbeşte şi nouă despre „chemarea cu care aţi fost chemaţi“ şi pomeneşte o serie de virtuţi: smerenia şi blândeţea, îndelunga răbdare şi îngăduinţa prin iubire. Le avem noi însă pe acestea? Nu, nu le avem.

Să căutăm să înţelegem – împreună cu părintele Nicolae Steinhardt – că Hristos ne cere tocmai ceea ce nu avem să dăm. Se povesteşte că un tânăr a venit într-o mănăstire, dorind să ceară stareţului să fie primit în acea obşte, dar îi spune că nu are nici credinţă, nici lumină, nici curaj… Normal ar fi fost poate ca stareţul să-i zică: „Îmi pare rău. Noi avem nevoie aici de oameni sefrioşi, înzestraţi. Mergi în pace!“, dar Duhul i-a dat alt răspuns: „Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine“.

Merită să punem la inimă şi sensul adânc al pildei samarineanului milostiv, căci ea ne vesteşte milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, printr-un cuvânt care ne înalţă fruntea din noianul grijilor şi al neîmplinirilor noastre.  Încercând să-L ruşineze pe Hristos înaintea mulţimilor, învăţătorul de lege Îl întreabă cum poate să moştenească viaţa de veci. Cunoscând gândul său, Hristos îl pune să caute singur răspunsul. Învăţătorul de lege aminteşte iubirea de Dumnezeu şi de aproapele; începe deci cu Dumnezeu şi sfârşeşte cu omul. Hristos răstoarnă gândirea lui şi îi răspunde vorbindu-i despre om. De ce face asta? Pentru a le arăta iudeilor că, în formalismul lor, au pierdut legătura vie cu Dumnezeu şi tocmai de aceea nu mai pot să vadă în om chipul lui Dumnezeu. Rostind pilda samarineanului milostiv, Hristos oferă o imagine pe care o va împlini dumnezeieşte – pe Cruce. Dacă samarineanul sacrifică ceva din ale sale: confortul (punând pe cel rănit pe asinul său) şi timpul său, Hristos Se va aduce pe Sine Jertfă. „Iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.“ (Ioan 13, 1) Să cunoaştem lucrarea mântuitoare a lui Hristos pentru noi, să ştim de ce a venit Fiul lui Dumnezeu în lume – aşa ne îndeamnă Sf. Isaac Sirul – cu gândul şi inima noastră gata să primească dragostea lui Dumnezeu.

                                                                                                            Florin CREŞTINUL    

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *